Care este legătura între pluralismul politic european și nivelul nostru de trai
Ideea integrării europene are la bază, printre altele, obiectivul creșterii economice a statelor care compun Uniunea și deci, creșterea nivelului de trai al cetățenilor săi. Statele care aderă la Uniune fac acest lucru pe baza acestui raționament simplu: în cadrul Uniunii, economia poate crește mai repede, deoarece oportunitățile antreprenoriale sunt mai diverse, iar piețele sunt mai mari.
Liderii europeni au realizat însă că integrarea economică merge „mână în mână" cu integrarea socială și politică, iar pentru a continua și chiar accelera procesul de integrare este nevoie de sporirea competențelor instituțiilor europene în raport cu cele naționale. Această delegare de putere nu se poate face însă fără sprijinul unei mase critice de cetățeni, fără ca nivelul de înțelegere și de încredere în procesul legislativ de la nivel european să atingă și să fie menținut deasupra unui anumit punct critic. În caz contrar, cetățenii dau semnale de opoziție la procesul de integrare, așa cum a fost cazul referendumurilor din Franța, Olanda, iar mai apoi din Irlanda.
Pentru ca oamenii să aibă încredere că instituțiile cărora li s-a delegat puterea legislativă și executivă la nivel european funcționează bine și le apără interesele, ei trebuie să știe, în primul, rând cum funcționează (teoria), iar, în al doilea rând, ce anume fac în mod curent (practica). Pentru ca acest lucru să se întâmple, trebuie să existe cineva care să aibă interesul să comunice aceste informații și să le expună pe înțelesul cetățenilor de rând. Instituțiile europene însele au demarat numeroase campanii de informare. Rezultatele acestora sunt însă, așa cum se poate vedea din Eurobarometre, destul de limitate, deoarece comunicările oficiale trebuie să folosească un anumit limbaj (de lemn) sau să caute mereu să fie politically correct. Și, poate cel mai important, mesajele emise de instituții nu pot, prin natura lucrurilor, include un ingredient esențial: critica față de modalitățile de funcționare și rezultatele proprii. De aceea, comunicările instituționale sunt insuficiente, iar ele nu atrag atenția mass media și a cetățenilor.
Și atunci cine să suplinească acest deficit de comunicare despre ceea ce fac instituțiile? Răspunsul este simplu, aceiași actori ca în orice societate pluralistă: partidele politice. Într-o democrație consolidată, în care există pluralism politic real, în care există competiție între partidele politice, opoziția are interesul de a monitoriza activitatea puterii și de a aduce la cunoștința publicului deficiențele instituționale. În acest fel, partidele din opoziție speră în eroziunea capitalului politic al forțelor aflate la putere, fapt care, la următoarele alegeri, poate însemna că actuala opoziție câștigă alegerile. De partea cealaltă, puterea are interesul să comunice reușitele guvernării pentru a contracara criticile opoziției și a păstra status-quo-ul. În acest fel sunt generate dezbaterile, controversele, iar cetățenii au ocazia să înțeleagă cum funcționează instituțiile, care este rolul lor efectiv și cum îi ajută în viața de zi cu zi. Pe cale de consecință, alegătorii se prezintă în număr mai mare la vot, pot interacționa mai avizat cu instituțiile, iar încrederea în acestea crește. Bucurându-se de un grad mai mare de încredere și de sprijin popular, instituțiile își pot face treaba mai bine în interesul cetățenilor și pot contribui substanțial la creșterea nivelului de trai al acestora.
Partidele europene
De cele mai multe ori atunci când vorbim despre deciziile instituțiilor europene, le privim ca pe un tot unitar. Mass media relatează despre ceea ce "a decis Consiliul" sau despre "rezoluțiile adoptate de Parlament". În realitate, în cadrul acestor instituții, în special în Parlament, deciziile sunt luate de majorități politice. Membrii Parlamentului European au ales, încă de la începuturile acestei instituții, să se grupeze nu în funcție de naționalitate, ci în funcție de ideologia politică pe care o împărtășesc. Motivul este reprezentat de convergența intereselor categoriilor socio-economice trans-europene pe care fiecare ideologie le reprezintă. Spre exemplu, angajații din România au interese mai apropiate de cele ale angajaților din Austria, decât de cele ale patronilor din România (și invers), "verzii" din Danemarca au interese comune cu verzii din Franța și diferite de cele ale antreprenorilor din Danemarca (și invers).
Cu cât procesul de integrare europeană s-a accentuat, cu atât grupurile politice din Parlamentul European au devenit mai puternice și mai unite, ajungând la valori ale coeziunii interne peste cele întâlnite chiar în Congresul american. În actuala legislatură, cei mai uniți sunt eurodeputații din Grupul Verzilor și cei din Grupul Socialiștilor și Democraților, în timp ce deputații din grupul Europa Libertății și Democrației nu par a avea foarte multe lucruri în comun în afara poziționării anti-europene (click aici pentru detalii).
Poziționări și coaliții în Parlamentul European
Analiza comportamentului la vot al grupurilor politice europene ne arată că există 2 clivaje importante pe ale căror linii se decid opțiunile de vot: stânga vs. dreapta (clivajul obișnuit la nivel național) și pro-integrare vs. euro-scepticism (clivajul obișnuit în cazul federațiilor și confederațiilor).
În cazul clivajului stânga vs. dreapta, tabloul arată, schematic, astfel: 3 grupuri politice la stânga, anume GUE/NGL (stânga radicală), Verzii/ALE și S&D (socialiștii și democrații), 3 grupuri politice la dreapta, anume PPE (creștin democrat), ECR (conservator) și EFD (euro-sceptic) și grupul ALDE (liberal-democrat) aflat în centrul spectrului politic. Având în vedere echilibrul de forțe între stânga și dreapta, grupul ALDE se găsește într-o poziție de pivot atunci când se votează pe clivajul stânga vs. dreapta, ceea ce se traduce prin faptul că, de cele mai multe ori, de opțiunea de vot a grupului ALDE depinde cel mai mult rezultatul votului. Astfel, deși grupul ALDE este doar al treilea ca mărime în PE (după PPE și S&D), poziționarea sa optimă și echilibrul de forțe dintre cele două părți îi conferă un potențial de alianță foarte ridicat.
Teoria este demonstrată statistic de faptul că ALDE a fost cel mai des în majoritatea câștigătoare, decât toate celelalte grupuri, câștigând peste 90% din voturi (detalii aici).
Profitând de această situație, liberal-democrații (ALDE) fac majorități de centru-stânga (votând împreună cu Stânga radicală - GUE, Verzii și Socialiștii și Democrații) pe domenii precum libertățile civile, buget, mediu și sănătate publică, dar majorități de centru-dreapta (împreună cu PPE, ECR și EFD) pe chestiunile din domenii precum economie, ocuparea forței de muncă sau politică externă. După cum se poate constata, nu există o majoritate stabilă în Parlamentul European, aceasta putând fi de centru-stânga sau de centru-dreapta în funcție de domeniul politic.
În cazul clivajului pro-integrare vs. euro-scepticism, poziționările se fac astfel: cele 3 grupuri politice principale (PPE, S&D, ALDE), situate la centrul spectrului politic, sunt forțele motrice ale continuării procesului de integrare europeană. Cele 3 alcătuiesc așadar o majoritate pro-integrare, fapt ce reiese cu ușurință din votul de învestitură acordat Comisiei Europene pe 9 februarie 2010. Celelalte grupuri politice se pot alătura, sau nu, acestei majorități, de la caz la caz. De cele mai multe ori însă, grupurile de la extrema stângă (GUE) și extrema dreaptă (EFD) a spectrului politic din PE votează împotriva acestei majorități, deci împotriva extinderii procesului de integrare. Șansele ca acestea să formeze o majoritate euro-sceptică sunt însă infime în această legislatură, având în vedere raportul numeric net în defavoarea lor.
Care este problema ?
La prima vedere, viața politică din Parlamentul European poate părea una foarte dinamică. Realitatea nu este însă întocmai așa.
Așa cum am văzut, majoritățile pot fi de centru-stânga, de centru-dreapta sau pro-integrare, astfel că nu se poate spune cine este la putere și cine este în opoziție. Sistemul nu seamănă în acest moment cu unul clasic putere-opozție pe care îl întâlnim la nivel național, fapt care îngreunează înțelegerea de către cetățeni a mecanismelor legislative și, pe cale de consecință, scade interesul acestora pentru procesul de legiferare la nivel european. Din cauza acestui sistem, partidele europene însele întâmpină dificultăți majore în a-și comunica mesajele, poziționările lor pe propunerile votate în Parlament și, în cele din urmă, identitatea proprie.
Unul dintre principalele motive pentru care cetățenii europeni s-au prezentat într-un număr redus la vot în iunie 2009 îl reprezintă incapacitatea de a distinge diferențele dintre opțiunile politice care li s-au prezentat, iar faptul ca Jose Manuel Barosso a fost ales președinte al Comisiei cu sprijinul tuturor celor 3 mari grupuri politice perpetuează această stare de fapt.
Pentru a fi activi din punct de vedere civic și politic, pentru a se crea o comunitate civică și politică europeană, cetățenii au nevoie să înțeleagă cine le reprezintă interesele specifice. Pentru a putea răsplăti sau penaliza prin votul tău un actor politic, ai nevoie să știi cu exactitate care dintre deciziile ce ți-au afectat viața i se pot atribui acelui actor.
În cazul existenței unui sistem putere-opoziție, actele normative adoptate pe parcursul unui mandat se pot atribui cu ușurință forțelor politice care s-au aflat la guvernare. Astfel, la sfârșitul mandatului, fiecare cetățean, în funcție de profilul său socio-economic, poate face bilanțul guvernării și pune în balanță avantajele și dezavantajele pe care partidul sau coaliția aflată la putere i le-au adus. În acest fel, el poate decide, în mod informat, dacă să susțină în continuare actuala putere sau, dimpotrivă, în cazul în care consideră că aceasta i-a adus mai multe dezavantaje decât avantaje, poate decide să voteze pentru partidele aflate în opoziție.
La nivelul Uniunii Europene nu avem parte însă de un astfel de sistem: Comisia Europeană (Executivul) este compusă din reprezentanți ai tuturor celor 3 principale grupuri politice. Manuel Barosso (sprijinit de PPE) a fost singurul candidat la funcția de Președinte al Comisiei, deoarece socialiștii și liberalii au ales să susțină acest candidat și nu să propună proprii lor candidați. Aceste decizii au redus semnificativ durata și impactul dezbaterilor pe platforma-program a viitorului președinte al Comisiei, împiedicând cetățenii, din nou, să distingă între opțiunile politice ale partidelor și candidaților.
Aceasta fiind situația de fapt, misiunea grupurilor politice din PE de a-și informa publicul cu privire la propriile performanțe este mult mai dificilă: astfel, pentru ca alegătorii să înțeleagă cine are meritul adoptării unei norme legislative, nefiind cineva la putere, trebuie ca această informație să fie comunicată separat pe fiecare propunere legislativă. Chiar și așa, este greu de crezut că, la finalul mandatului, alegătorii își vor mai aminti din ce partide a fost formată coaliția care a adoptat legislația X sau Y.
Ce este de făcut ?
Rezolvarea acestei situații nu stă, așa cum spun unii critici, în noi modificări ale Tratatului. Soluția este la îndemâna partidelor politice europene. În momentul în care acestea se vor fi convins de faptul că cetățenii și-au pierdut definitiv interesul în politica europeană, vor înțelege totodată și că este momentul să îi re-cucerească prin propunerea de alternative politice din care să reiasă cu claritate diferențele ideologice. Partidul care a pierdut alegerile trebuie să își recunoască înfrângerea și să rămână în opoziție, pentru a putea critica deficiențele partidului aflat la putere pe parcursul întregului mandat. De cealaltă parte, partidul aflat la putere va simți la rândul său necesitatea comunicării realizărilor sale, în dorința de a contracara criticile opoziției și de a-și menține capitalul politic.
Din tot acest joc politic, câștigătorii sunt cetățenii europeni, adică noi toți, așa cum putem constata urmărind lanțul cauzal: forțe politice aflate în competiție reală => dezbateri => creșterea transparenței legislative și decizionale => creșterea nivelului de responsabilizare și eficiență a Executivului => creştere a încrederii în instituțiile europene => instituțiile pot continua și, chiar, accelera procesul de integrare economică, socială și politică => mediu favorabil creșterii economice => creșterea nivelului de trai al cetățenilor Uniunii și a rolului jucat de aceasta în afacerile globale.
Doru Franțescu este Director al Institutului European pentru Democrație Participativă -QVORUM (www.qvorum.ro) și membru al VoteWatch.eu (www.votewatch.eu).
